Alexandru VLAD
Amin Maalouf, 2022, „Cruciadele văzute de arabi”, Iași, Polirom, 350 p.
Când spunem cruciade, mulți dintre noi ne gândim, de fapt, la ceea ce în limbaj de specialitate s-ar numi „Cruciadele târzii”, cele din secolele XIV-XVII, multe desfășurate în proximitatea spațiului românesc și chiar cu participare românească de câteva ori. Însă oponenții cruciaților în toate aceste campanii târzii au fost otomanii.
Precum vom vedea în rândurile care urmează, „adevăratele” cruciade, primele campanii care au fost numite astfel și care au constituit modelul pentru toate întreprinderele similare ulterioare, au fost inițiate de Occidentul latin (catolic) în secolele XI-XIII împotriva puterilor musulmane (și arabe) din Orientul Mijlociu în încercarea de a obține, menține și reobține controlul asupra Țării Sfinte și a Ierusalimului.
Încă din secolul al XII-lea, există o bogată literatură europeană și creștină prin care aceste temerare expediții au fost expuse și, totodată, lăudate și chiar glorificate. Au existat, desigur, și texte în care se lua o poziție critică față de aceste campanii, însă autorii lor țineau mai degrabă să mustre nechibzuința anumitor lideri militari care s-au făcut responsabili de eșecul acestora, decât să pună la îndoială motivele și obiectivele lor. În comparație cu Prima Cruciadă (1096-1099) care a avut un imens succes, toate cruciadele ulterioare au fost niște mai mari sau mai mici eșecuri, motiv pentru care protagoniștii lor au fost comparați cu înaintașii iluștri ai aceleia și trași la răspundere pentru a nu fi făcut la fel de mult și la fel de bine. Mult mai puțini au fost autorii creștini care s-au îndoit de însăși justețea demersului și care au constatat profunda nepotrivire între ideea de pelerinaj și cea de război, căci în pelerinaj spre Țara Sfântă pretindeau cruciații catolici că pleacă în secolele XI-XIII.
Chiar și așa, prestigiul Cruciadelor din Evul Mediu a rămas destul de mare multă vreme, constituind mai departe modelul pentru luptele purtate „pe viață și pe moarte” pentru cauze juste împotriva unor vrăjmași nedemni și nemiloși.
În veacul al XX-lea, perspectiva critică asupra Cruciadelor a început, încetul cu încetul, să capete drept de cetate atât în istoriografie, cât și în conștiința publică. O sumedenie de studii de specialitate și de cărți de popularizare au întors pe toate fețele cauzele, evenimentele, actorii, deznodămîntul și urmările fenomenului cruciat. Cu toate acestea, chiar și când a devenit critică, perspectiva a rămas mai degrabă europocentrică. Este drept că europenii (și apusenii, în general) au trecut de la a se lăuda cu isprăvile lor la a se rușina de ele și a-și face mea culpa, însă discuția a rămas în tot acest timp tot despre ei.
De-a lungul acestui proces multisecular de schimbare a perspectivei, s-au adus în discuție mult mai puțin mărturiile arabe despre Cruciade, iar prin aceasta ajung la marele merit al cărții lui Amin Maalouf.
O perspectivă arabă
De-a lungul a 14 capitole, autorul ne poartă, rând pe rând, prin cele șapte mari cruciade. Spre deosebire de istoricii europeni, Maalouf nu își începe relatarea cu prezentarea Europei catolice în veacul al XI-lea, cu Conciliul de la Clermont, mobilizarea generală, pogromurile antievreiești din Germania, străbaterea anevoioasă a Ungariei și necazurile pricinuite de cruciați în părțile europene ale Imperiului Bizantin, așa cum se întîmplă în mai toate istoriile canonice ale Cruciadelor. Autorul nostru, în schimb, își deschide expunerea cu primele vești care ajung în Asia Mică despre venirea unor armate creștine de franj-i.
Se cuvine aici să remarcăm că, pentru a conferi deopotrivă parfum de epocă și verosimilitate, occidentalii catolici sunt numiți mereu prin exonimul aplicat lor de către arabi, acela de franj-i, în vreme ce bizantinilor li se spune în carte din aceleași motive rumi.
Ni se explică cum îngâmfarea și autosuficiența l-au condus la pierzanie pe primul principe musulman care le-a ținut pieptul cruciaților: Kilij Arslan I (1079-1107). Îi vedem în continuare pe creștinii apuseni revărsîndu-se peste Asia Mică imediat ce reușesc să doboare primul stăvilar al rezistenței din calea lor.
Cu un vădit talent literar, autorul se folosește de cronistica arăbească pentru a țese intrigi și a menține suspansul. Cu sufletul la gură, aflăm cum expediția francă a Primei Cruciade străbate Asia Mică și Levantul. Dezbinarea politică care domnește în sânul lumii arabe este explicată pe larg și înțelegem, astfel, atât succesul cruciaților, cât și motivul pentru care riposta principilor musulmani a fost atât de slabă.
Cartea strălucește mai ales în a reliefa importanța a doi mari monarhi arabi ai secolului al XII-lea, Nur al-Din și Salah-al-Din (Saladin), cei care conduc ample campanii de recucerire împotriva franj-ilor. Portretele fizice și morale ale celor doi, construcția minuțioasă a carierelor lor, sondarea planurilor, intențiilor și mentalităților acestora sunt toate elemente care dau carnație unei narațiuni care ar poate risca uneori să devină prea scheletică.
Țin în mod desosebit să evoc portretul pe care Maalouf i-l zugrăvește, totuși, regelui creștin Friedrich II von Hohenstaufen al Siciliei: polimat, filomusulman, filoarab și arabofon (de fapt, un adevărat poliglot), cruciat, cavaler, rafinat, curtenitor, drept, generos, îndatoritor. Chiar dacă unele dintre poveștile pe care autorul le pune pe seama monarhului sicilian țin de domeniul anecdotei, imaginea pe care i-o conturează reușește să surprindă totuși esența acestui spirit iluminat și neconvențional pe care îl pune cu mare dibăcie în relație cu lumea arabă a secolului al XII-lea.
Pe scurt, putem spune că acesta este un eseu istoric despre prinți și regi, promisiuni trădate și respectate, credință ponderată și patimă religioasă, curaj militar și lașitate dezonorantă. Cititorul va găsi, de bună seamă, un text bun, captivant și curgător.
O cronică sub semnul lui Marte
Acestei cărți reușite, îi găsesc, totuși, un mare cusur. Principala scădere este lipsa tratării vieții cotidiene, a societății. Riscând să suprainterpretez, am impresia că experiența personală recentă a autorului în războiul din Liban, încă proaspătă pentru acesta în 1983, este cea care imprimă lucrării un destul de pronunțat caracter marțial. De bună seamă că autorul ne zugrăvește portretele complexe și vii ale multor protagoniști arabi și creștini, iar în câteva rânduri schițează scene de viață urbană sub stăpânirea principilor musulmani, dar la scara celor 350 de pagini mi se pare că este prea puțin. Nu aflăm nimic nici despre viața citadină sau rurală în zonele stăpânite de cruciați, nici despre felul în care se reflectă prezența acestor civili în izvoarele narative arabe ale epocii. Viața cotidiană, structura socială, portretul antropologic al franj-ului nu se regăsesc aproape deloc în paginile acestei cărți. În această privință, se poate afirma că Amin Maalouf nu ne aduce o privire proaspătă decât în măsura în care dă cuvântul și părții celeilalte (audietur et altera pars). Altminteri, el nu se desparte câtuși de puțin de străvechea istorie-bătălie, care, în mometul aparației cărții (1983) fusese lăsată în urmă deja de jumătate de secol, într-o epocă revolută, de chiar istoriografia franceză, în varianta Școlii de la „Annales”.
Un cuvânt despre autor
Amin Maalouf este un scriitor de limbă franceză și membru al Academiei Franceze din anul 2011, ocupând fotoliul 29, rămas vacant în 2009 prin moartea antropologului Claude Lévi-Strauss. Născut în Beirut în 1949, a emigrat în Franța abia în 1976. Până atunci a fost jurnalist și a lucrat la cotidianul libanez An-Nahar. Începerea războiului civil din Liban în 1975 este cea care l-a determinat pe tînărul de 27 de ani să-și părăsească țara natală și să ia calea exilului. Lucrarea pe care ne-o propune editura Polirom într-o nouă traducere românească a fost scrisă de Maalouf în franceză în 1983 și a reprezentat cartea de debut a acestuia.
Vedem aici că Maalouf și-a meritat locul în rândul celor 40 de „nemuritori” prin scriitura lui viguroasă, precisă și expresivă, căci aceste virtuți stilistice ale autorului se resimt bine în „Cruciadele văzute de arabi”. Iar faptul că ele ne transpar chiar și în versiunea românească a cărții este în întregime meritul traducerii impecabile a lui Giuliano Sfichi.
Cartea poate fi comandată aici: Libris