de Alina ROINIȚĂ
Ceea ce văd acum pe fereastră arată cu totul altfel. Ultimul roman al lui Dan Lungu, Pâlpâiri, publicat spre sfârșitul anului 2018, la editura Polirom, reprezintă o biografie a unui tânăr urbanist realizată pe schema unei monografii actuale a satului tradițional românesc. Palpitant, umoristic, ironic, elitist, romanul de față constituie un veritabil studiu al societății rurale, prin care autorul vrea să arate, din capul locului, schimbarea prin care a trecut satul românesc. Dacă în romanele lui Liviu Rebreanu și ale lui Marin Preda, satul era locul horelor, al iubitorilor de pământ și al autenticității, în romanul lui Dan Lungu, satul reprezintă o comunitate deșirată, în care trăiesc bunici și nepoți laolaltă, lipsind generația de legătură, și în care pământul reprezintă o povară pentru săteni, elemente în antiteză cu cele din romanele precedente. Modul în care sunt conturate trecerile dintre capitole, numerotate de la unu la treizeci și patru, și, implicit, dintre ideile centrale, sunt specifice particularităților lingvistice ale lui Dan Lungu, extraordinar de bogate, trecând prin diverse stiluri și pendulând mereu între cel științific, tehnic, specific personajului principal, Sebastian Aanei, și cel colocvial, specific celorlalți și preocupărilor lor rurale.
Noul sat tradițional. Încă din primele cinci capitole, se poate observa introducerea unui nou concept de sat tradițional și raportarea la cel vechi, binecunoscut, prin elementele de intertextualitate: „Ei bine, locuiesc într-un sat. Temporar, mă grăbesc să adaug (p. 5)” […] „Eu veneam de pe drum, de foarte departe, un punct smuls din linia orizontului, iar el părea să nu se fi ridicat niciodată în ultimii douăzeci și cinci de ani de la acea masă, pilastru al noii ordini rurale. Am trecut de crucea strâmbă pe care era răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și de fântâna cu cumpănă de care atârna o găleată roșie de plastic, apoi am pășit în sat” (p. 9) […] „Numai că de vreo trei generații lumea a început să se schimbe – iute, uneori indigest de iute. Din vechiul echilibru a mai rămas o poveste frumoasă de spus nepoților și în filmele documentare” (p. 30). Noul sat tradițional păstrează câteva ideologii din cel vechi. În sat, nu poate fi vorba de descoperiri de identitate, de analize psihologice, de introspecții. Totul se învârte acolo în jurul unor obiceiuri, a ocupațiilor zilnice și a discuțiilor care nu lasă loc de analize psihologice.
Ce sunt pâlpâirile? „Lucruri cu un rest misterios”, „un complex de cauze”, „așteptări profunde” sau, pur și simplu, treceri și schimbări de personaje, perioade și convenții. Personajele rurale, precum mamaia Ortansa, Ștefan, Didina, Manole, depășesc orice alte tipologii descrise în romanele cu teme tradiționale, fiindcă, în proza lui Dan Lungu, ele capătă trăsături caricaturale și reale în același timp, asociate diferitelor categorii ale societății. Cum se construiesc cele două lumi, cum se construiesc poveștile personajelor și cum se construiesc faptele din roman? Prin tranziții constante. Prin identificare. Prin pâlpâiri.
Viața la țară. Impactul pe care îl trăiește Sebastian Aanei, personajul principal care vine într-un mediu rupt de lume pentru a-și recupera identitatea, este unul ce ține de viziunea SF. Nu puțini sunt cei care au catalogat acest roman drept unul SF camuflat cu tipologii țărănești. În încercările lui de a se regăsi și de a se cunoaște, Sebastian Aanei analizează orice element din jurul său până la o formă suprarealistă. Limbajul folosit de Sebastian este unul străin mediului rural, pentru că personajul gândește și analizează totul în calcule, în pixeli, într-o formă cibernetică pe care lumea rurală n-a întâlnit-o încă. Cel mult, va apărea un calculator în sat, la primărie, care va fi donat de către americani și pentru care primarul pregătește o ditamai procedura, neștiind la ce să se aștepte când aude de acest mecanism, asociind toată povestea cu o mașinărie imensă adusă de un convoi. Revenind la Sebastian, încă de la descoperirea toaletei aflate lângă o grămadă mare de gunoi de grajd până la detaliile care destabilizează echilibre, toate experimentele pe care le trăiește personajul principal sunt pâlpâiri care trec de la o lume la alta. Imensa diferență pe care personajul o percepe între cele două lumi are rolul de a puncta câteva aspecte ale perioadei postcomuniste. Satul după perioada comunismului se bazează pe generații de bătrâni pe lângă care șușotesc alte câteva generații de copii care au rămas acolo agățați, pentru că părinții au plecat să muncească în străinătate. Cel care a trecut cu bine prin toate schimbările este primarul, inclusiv prin schimbarea formei de conducere, dar aceasta și pentru că vechile practici din comunism sunt încă în floare.
Eu sunt aici, dar centrul meu de greutate e acolo. Așa revine Sebastian la realitatea citadină, unde nu se mai recunoaște în situațiile cotidiene. Rânduielile din sat și lumea cu rost lipsesc cu desăvârșire, iar tranziția la viața de dinainte pare să nu-i mai priască. Reîntoarcerea în sat și propunerea lui de a candida pentru funcția de primar, plăsmuirea cu detalii grotești, dar reale din viața rurală oferă profunzime romanului, făcând din acțiune o pâlpâire.
Dan Lungu construiește lumi care se întrepătrund rareori și care se diferențiază deseori. Autorul se folosește de categorii diferite de lexic, preluând orice element din lumea reală și analizându-l într-o altă dimensiune a limbajului, a celui specializat. Personajul principal se construiește cu fiecare descoperire, deoarece el reprezintă un ins care poate privi totul din afara sistemului, obiectiv. Deplasările de la construirea personajului la construirea și deconstruirea satului sunt pâlpâiri care țin cititorul într-o tensiune continuă. Romanul lui Dan Lungu devine, astfel, o clădire situată pe mai multe niveluri și paliere care poate fi adresată oricărui tip de cititor. Complex, codificat, tranzitiv și sociologic, în propria-mi opinie, Pâlpâiri este un roman de valoare excepțională al literaturii române.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro