de Alina ROINIȚĂ
Partea a II-a
Ziua a patra reprezintă un fragment important din viața actorului și din istoria României, deopotrivă. Misterele Revoluției văzute prin ochii lui Ion Caramitru aduc în prim-plan anul 1989, atunci când Securitatea a vrut să-i însceneze actorului un delict economic ce avea să-l discrediteze. Cu tărie, reconstituirea următoarelor momente din a patra parte a cărții va prezenta, pas cu pas, iarna anului 1989. Un pasaj important îl constituie tumultul prin care Ion Caramitru a trecut atunci când a fost invitat la Manifestările Comemorative Eminescu de către Societatea Poeților Britanici. Din nou, actorului i s-au refuzat viza și dreptul de a părăsi țara, astfel încât singurul lucru pe care acesta a rămas să-l facă a fost să anunțe instituțiile britanice despre această interdicție, obținând, în acest fel, dreptul de a pleca din țară și fără condiția de a face un raport detaliat la întoarcere. Zilele de după întoarcerea în România sunt amintite minuțios în carte, mai cu seamă cele din perioada 18-25 decembrie 1989.
Primul aspect frapant din această perioadă face referire la modificarea programelor Europei Libere și la schimbarea buletinelor de știri; cele din urmă au fost citite de către actorul Horia Georgescu. Actorul a avut un rol important în perioada apropiată sfârșitului comunismului, astfel încât pe 22 decembrie 1989, la TVR, era anunțată fuga lui Ceaușescu de către Ion Caramitru. Înainte de fuga acestuia, încă de pe 21 decembrie, actorul a plecat de acasă, lăsându-și soția însărcinată singură, nefiind sigur dacă se va mai întoarce, fiindcă nu avea să știe cum vor funcționa protestele ce începuseră în piețele din București și din restul țării. După venirea uslașilor, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, actorul a fost căutat pentru a fi arestat. Norocul acestuia a venit tocmai din faptul că în noaptea aceea a plecat dintr-un apartament în altul, trecând pe la mai mulți prieteni și evitând să meargă acasă. În dimineața de 22 decembrie, actorul era din nou în Piața Romană, încercând să atragă cât mai multe persoane în stradă. Grupul de manifestanți încerca să discute cu armata pentru a nu trage în ei:
„[…] un maior rotofei a venit la mine și, emoționat, mi-a spus: Domnu’ Caramitru, vă rog, vă rog mult, mergeți acasă! O să primesc ordin să trag. Vă rog, plecați! I-am spus: Domnule maior, cum să trageți, de ce să trageți? Ce am făcut? Dumneata nu ai conștiință, nu vezi că nu am făcut nimic? Văd, domnu’ Caramitru, am conștiință, am de toate, dar uitați-vă ce am în spate! Erau într-adevăr soldații de la Apărare, dar, în spatele lor, erau, înarmați până în dinți, soldații în uniforme ale trupelor de Securitate” (p. 183).
Nu puține sunt momentele de tensiune descrise în această parte. De la manifestările publice în perioada rupturii de comunism, la manifestările de cultură teatrală, la etapele-cheie de după decembrie 1989.
Ziua a cincea prezintă întâmplările de după 1989. Actorul a fost propus să candideze la președinție din partea FSN de către Silviu Brucan, fiind atras, astfel, într-o capcană. Ion Caramitru a refuzat însă oferta și, după ce FSN a devenit partid politic prin declararea lui de către Ion Iliescu, actorul s-a retras cu totul din această grupare. La scurt timp după, actorul a candidat alături de Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Dan Hăulică la alegeri ca independent. În acea perioadă, tot un independent, și anume Antonie Iorgovan, a devenit cunoscut sub numele de părintele Constituției. Următoarea perioadă dedicată acestei părți aduce în prezent problemele cu care actorii s-au luptat după 1989, spre exemplu, dezinteresul publicului pentru piesele de teatru și, în ultimă fază, reintrarea actorului în politică, în 1997, în PNȚCD:
„Apăreau pe scena vieții, pe scena publică, personje noi tot timpul, indivizi pe care-i cunoșteai în plină desfășurare politică, mediatică, te uitai la ei mirat, amuzat, șocat, în fine, în fel și chip, viața străzii devenise infinit mai interesantă decât orice spectacol, deși adesea generatoare de manifestări de prost gust. Lumea a simțit asta, nu mai dorea să se închidă într-o sală de teatru, nu mai voia iluzie. Voia viață. Lumea avea șansa participării active, palpitante, la evenimente” (p. 227).
Ziua a șasea constituie, pe de o parte, o incursiune în viața de actor de film a lui Ion Caramitru de după 1997 și, pe de altă parte, o trecere în revistă a unor elemente-cheie din revenirea în politică. Cu maximă precizie, Ion Caramitru prezintă numărul de filme în care a jucat, și anume 50, dar și colegii actori și regizorii cu care a colaborat. Debutul în film a avut loc în Comoara din Vadul Vechi în regia lui Victor Iliu, unde juca alături de Gheorghe Dinică, de Corina Constantinescu, de Ștefan Mihăilescu-Brăila, de Nicolae Tomazoglu etc. Al doilea rol al actorului a fost în Pădurea spânzuraților; Ion Caramitru, însă, consideră că rolul său de vârf a fost Luchian regizat de Nicolae Mărgineanu și prezentat în străinătate nu de puține ori. În scurta prezentare pe care actorul o face, sunt reamintite multe denumiri de filme, de regizori, de colegi, de prieteni, toate pentru a ilustra atitudinea de stimă pe care Ion Caramitru o are pentru fiecare în parte. Pe lângă actor de film și de teatru, Ion Caramitru a fost și actor de teatru de televiziune sau de teatru radiofonic. De asemenea, a avut și multe colaborări la emisiuni literare:
„Teatrul de televiziune a însemnat imens pentru mine. N-am jucat acolo atât de mult precum mi-aș fi dorit. Am cheltuit mult timp pe platourile de filmare, mi-a rămas mai puțin pentru platourile de televiziune. Mă bucur că pomenești despre Teatrul de televiziune, fiindcă, din păcate, de ani buni TVR nu mai are producție proprie în acest domeniu. Deoarece am tot vorbit de Anglia, trebuie să spun că acolo nu există ca vreo televiziune să nu facă și spectacole de teatru. Chiar și televiziunile comerciale fac teatru TV…” (p. 290).
Ziua a șaptea marchează ultima parte a cărții și prezintă evenimente de natură politică din viața lui Ion Caramitru, atunci când și-a dat demisia de trei ori din funcțiile politice pe care le-a deținut, când a făcut parte din cele trei guverne ale Convenției Democratice. Actorul explică, pe larg, motivele care au stat la baza deciziilor sale, chiar dacă pe vremea aceea au existat numeroase ironii și atacuri la adresa lui. Fără a mai intra în detalii politice, vom reveni la ultimele amintiri din viața de actor a lui Ion Caramitru. Câteva precizări importante sunt legate de anul 2005, atunci când actorul a devenit directorul Teatrului Național din București, reintroducând matineul duminical și Conferințele Teatrului Național. Cu multă apăsare, ultima discuție dintre Ion Caramitru și Mircea Morariu face referire la situația actuală a teatrului în societatea românească, la salariile nu atât de rodnice, la nevoia de renovare a teatrelor și de punere în scenă a mai multor piese.
În final, conversațiile dintre Ion Caramitru și Mircea Morariu nu reprezintă tocmai un interviu, ci, mai degrabă, o reconstituire a unei cariere de artist care oferă o imagine de ansamblu a omului și a actorului Ion Caramitru. El este unul dintre cei mai de seamă actori ai scenei românești, un actor care a transformat Hamlet într-o cronică vie, un actor care s-a remarcat prin interpretări remarcabile și un om de cultură care a încercat să impună un punct de vedere societății românești.